Niciodata nu mi-au placut urarile de sanatate, chiar daca am inteles rolul lor. Mi se parea ca nevoia de sanatate se subintelege si nu trebuie pusa-n cuvinte. Probabil ca asta-i perspectiva omului sanatos, perspectiva celui care prefera sa evite discutiile despre boli, iar cel care sufera din cauza lor se raporteaza diferit chiar si la o urare aparent banala.

Nu o data mi-am pus intrebarea de ce unii traiesc o viata intreaga fara sa aiba probleme majore, iar altii sufera din prima zi pana-n ultima? De ce unii se-mbolnavesc si ne parasesc prematur, la 20-30 de ani, iar altii ne sunt alaturi pana la varsta de 80-90 de ani?

Dincolo de mostenirea genetica, ce mecanism stabileste cine cat timp are la dispozitie si in ce conditii? Exista cauzalitate in povestea asta? Pe linie generationala exista un fir spiritual* care converteste neascultarea in suferinta?

Ca valoare umana si ca perspective de viata, care-i diferenta dintre o tanara de 31 de ani din Romania si Keith Richards? Ea proaspat casatorita, suflet bun, echilibrata, persoana placuta – el, “a former junkie“, un rock star care a gustat din toate nebuniile acestei lumi. El traieste, ea nu. De ce?!

Cine a fost sa-i viziteze pe copiii de la oncologie? Cine are puterea s-o faca? In ce fel li se poate vorbi despre Dumnezeu unui copil ros de cancer si parintilor lui? Unde-i intelepciunea pastorala in astfel de cazuri? Sunt preoti si pastori care se apropie de patul de moarte al unui copil de 3-4 ani ca sa-i vorbeasca despre viata? Unde-i puterea vindecatoare a lui Dumnezeu, care ar trebui sa se manifeste prin noi, ucenicii post-moderni?

De ce toate astea?!…

* Dupa ce l-a vindecat pe slabanogul de 38 de ani, Isus i-a spus: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau.” – Ioan 5, 14.

Foto: Michael Flick, sub licenta Creative Commons

Fiecare zi e un nou moment zero. Parca dupa fiecare 24 de ore imi reiau viata de la inceput, reinvat tot, redescopar felul ei de functionare si ma readaptez la conditiile existente. Parca fiecare zi imi cere sa reafirm utilitatea ei (si a mea), de parca s-ar repeta, desi amandoi stim ca nu o face.

Lipseste firul rosu, acea legatura cu trecutul, care justifica prezentul. Ziua pe care o traiesc ar trebui sa fie consecinta zilelor precedente – sau macar sa aduca o oarecare mostenire din partea celor apuse – dar nu se-ntampla asa. In fiecare zi tai un nou cordon ombilical care ma elibereaza in directia unor promisiuni, dar fara sa primesc vreo indrumare privind directia.

Nu am nimic. Cel putin, asa simt si asa am simtit intotdeauna. Nu exista nimic pe care sa mi-l ia cineva si sa simt ca am pierdut ceva. Cei mai apropiati ar putea spune ca nu-i adevarat, ca nu pot spune ca nu am nimic. Strict din punct de vedere material, ar avea dreptate, dar asta n-ar schimba cu nimic felul in care simt.

Sunt liber de temeri. De la un om care nu are nimic, nu poate fi luat nimic. Cel putin, asa simt…

Va fi o zi ca toate celelalte. Peste o saptamana sau peste patruzeci de ani… nu stiu si nici nu am voie sa stiu. Nimic nu va prevesti ceva extraordinar si, intr-un fel, nici nu va fi. Orele vor trece cu viteza cunoscuta, fara ezitare. Aerul va respira cum m-a obisnuit, la fel de greoi ca de obicei. Deasupra mea, acelasi gri prafuit…

Se va intampla pe neasteptate. Pentru a evita confruntarea, va alege un moment in care nu ma voi gandi la ea. Ma va atinge de undeva, de jos, si se va raspandi. Pornind din talpi spre partea superioara a corpului, caldura ei va trece prin fiecare dintre membre. Va fi botezul despartirii de tot ce am stiut despre viata, pana in acel moment.

Acea senzatie ma va opri si va stopa orice tentativa de miscare. La fel ca o mangaiere, ma va consola pentru recunoasterea momentului si va dizolva orice urma de gand panicard.
Va urma o perceptie confuza a simturilor si o imagine difuza despre control. Voi inceta a mai fi eu insumi si… voi inceta a mai fi.

Dar, in acest proces, va exista un moment care imi va permite sa vad prin ce am trecut. Va fi un montagne russe al imaginilor, fiecare cu substratul spiritual aferent. Va fi despartirea mea de mine, de faptele mele si de consecintele lor – revelatia suprema cu privire la ce a fost si ce va urma. Imi doresc un singur lucru. Imi doresc ca printre acele imagini despre urmarile deciziilor luate sa nu descopar niciuna care sa fi schimbat ireversibil vreo viata, in sens negativ. Nu poate fi altfel!

Imagine: istockphoto.com

1. CRACIUN CU ROB HALFORD

Rob Halford, “The Metal God”, solistul trupei Judas Priest, a lansat recent un album de Craciun, intitulat “Winter Songs“. Pentru mine aparitia acestui CD e o surpriza la care, evident, nu m-as fi asteptat. Judas Priest e una dintre acele formatii de care, prin anii ‘70-’80, parintii au incercat sa-si tina copiii departe, fara succes…

Sa auzi de la Rob Halford piese precum “Oh come, O come Emanuel”, “Oh Holy Night” sau “Come All Ye Faithful” e ceva nou. Multe se schimba si unele schimbari surprind intr-un mod foarte placut…

Rejoice!

Aculta “Winter Songs” pe myspace.com

2. FORMATIA MIRACULOASA

“O formatie nu este numai o adunare de individualitati. Proprietatea esentiala a unui grup ar trebui sa fie aceea prin care intregul depaseste suma partilor. Cand se aduna oameni potriviti, fie in muzica, sport sau orice altceva, are loc un fel de fuziune spirituala. Aceasta unire nu poate fi cumparata, fortata sau fabricata. Nimeni nu cunoaste originea acestei magii, dar cand se intampla, se simte prezenta a ceva superior, venit parca de undeva de sus, iar toata lumea implicata simte acest flux care circula.”

Nu cred ca poate fi formulata mai “corect” esenta functionarii miraculoase a unei formatii. Gandurile lui Berti Barbera curg cu o sensibilitate si determinare naturale. Citindu-le, am aceeasi senzatie ca si atunci cand ating un material de matase… o senzatie placuta, introspectiva. Pe langa o activitate muzicala remarcabila, Berti Barbera este si un fin “manuitor” al cuvintelor…

Berti Barbera,
“Dave Matthews Band” – Revista Sunete, Nr. 60

3. CE ESTE IMPORTANT IN VIATA?…

“Datorita celor 25 de ani petrecuti in lumea muzicala, multi sunt atenti la mine ceea ce inseamna o mare responsabilitate. De aceea incerc sa fructific aceasta sansa si sa transmit cel mai pozitiv mesaj posibil. Sunt intr-o pozitie in care pot sa-i ajut pe ceilalti si, daca te gandesti putin, poti intelege ca suntem pe aceasta lume ca sa-i ajutam pe ceilalti.”

“Nu cred ca viata mea ar fi foarte importanta. Sigur unii ar gasi unele lucruri interesante in ea, dar scopul meu e doar sa-i ajut pe oameni.”

Blackie Lawless, leaderul trupei W.A.S.P.,
Rockinform, Nov. 2009

Blackie Lawless e o alta “oaie neagra” in ochii conservatorilor de toate felurile. E unul dintre reprezentantii marcanti ai genului heavy metal, iar formatia lui, W.A.S.P., nu a fost o referinta potrivita pentru cei care au dorit sa-si protejeze copiii de asa-zisele “influente negative”…

Cuvintele lui Blackie sunt impresionante. Ele reconfirma (a cata oara?…) ca cel mai gresit lucru pe care-l putem face e sa-i judecam pe altii.

Cred cu toata convingerea ca o viata in care nu apare preocuparea pentru judecare/condamnare este una perfecta. Usoara si simpla.

Image: stockxpert.com

MOARTE CLINICA & VIATA – UN INTERVIU CU RAUL GIURA

“Raul Giura, fost presedinte al asociatiei Alcoolicii Anonimi in Romania, a facut o calatorie lunga, de la dependenta de alcool, prin experienta mortii clinice, pana la implicarea trup si suflet in lucrarea crestina din penitenciare si in lupta impotriva dependentelor. Va invit sa-l primiti cu bratele deschise si sa-l ascultati in minutele urmatoare.”

Interviu realizat de sotia mea, Anca*, pentru RVE Cluj.

DOWNLOAD: Interviu Raul Giura

INCEPUTUL: MOARTEA

Raul Giura: “…am decis sa ma sinucid, am luat o otrava foarte puternica… a venit salvarea si mi-au constatat decesul – am luat cianura, o cantitate care poate omora o suta de oameni, nu unul singur… Am fost dus la urgenta, au incercat medicii sa ma resusciteze dar n-au reusit. Au completat hartiile de deces si m-au trimis la morga. Eu la morga m-am trezit, la morga mi-am revenit…”

EXPERIENTA MORTII CLINICE

R.G.: “Am avut o experienta spirituala extraordinara si am trait niste clipe fantastice. Mi-am vazut toata viata, tot ce am facut si mi se releva – mi se spunea – de ce am venit eu aici, ce trebuia sa fac si ce am facut, de fapt, ce era important in viata mea si la ce am dat eu importanta.”

A.B.S.: (…) …ati vazut alta lume? Cum arata o asemenea alta lume?

R.G.: “Erau niste fiinte de lumina care se apropiau de mine si simteam ca nu pot sa fac fata… simteam o bucurie si o stare de beatitudine atat de intensa incat simteam ca ma dezintegrez in mii de bucati… nu puteam face fata la toti… transmiteam sa stea deoparte. (…) E foarte greu sa vorbesti de acele lucruri pentru ca nu au niciun corespondent in lumea noastra.”

“Cea mai mare suferinta pe care am trait-o in viata… cand m-am trezit, inapoi, aici. A ramas un dor extraordinar…”

A.B.S.: “Dumneavoastra v-ati dat seama, la un moment dat, in experienta asta supranaturala, ca ati trecut dintr-o lume in alta, ca ati murit?”

R.G.: “Da, da…”

A.B.S.: “Cum ati perceput asta?…”

R.G.: “E un pic de teama, de spaima, dar… dupa aceea urmeaza o liniste, o pace nemaipomenita si… pot sa spun oricui vrea sa asculte ca, de fapt, nu exista moarte. (…) E doar o trecere, ca si cum intri din camera asta in cealalta camera. Nu exista moarte, totul este viata. E atata bucurie, atata frumusete… e doar o trecere, o usa care se deschide spre acasa. Acolo-s acasa, aici nu-s acasa.”

*Anca Brasfalean Sebestyen, redactor la Radio Vocea Evangheliei, Cluj

Foto: stockxpert.com