Unii nu o fac, dar iau decizia de a renunta la tot. Isi traiesc viata fara sa mai vrea ceva de la ea. E o conventie interioara, pe care nu o fac publica. In fata societatii au un comportament asa-zis normal, dar se despart de motivatiile care dau sens existentei. Renunta la vise si la orice argument in favoarea vietii. Isi limiteaza existenta la o subzistenta pur fizica. Ei stiu ca o eventuala tentativa de sinucidere ar fi interpretata de cei din jur ca un semnal de alarma si ei nu vor publicitate. Lipsa garantiei reusitei ii tine la distanta de solutia plecarii.

Aceasta categorie sufera in tacere si se taraste printre cei care se bucura de viata. Buna dispozitie, succesele si fericirea celorlalti sunt un combustibil fin pentru nenorocirea lor. Pentru ei, forma lenta a renuntarii inseamna despartirea de aceasta lume. In cazul lor, finalul inseamna ani si ani de resemnare distructiva.

Au nevoie de cate o minune care sa-i aduca inapoi printre cei vii…

Foto: centrifuga*teatrante, sub licenta Creative Commons

Suicidul e forma finala a desprinderii de Dumnezeu. E exercitarea unui control nefiresc, dincolo de atributiile umane. Din moment ce punctul zero, constiinta existentei, ia fiinta fara consimtamantul celui in cauza, probabil ca ar fi natural ca si cel ultim sa se produca in aceleasi conditii.

Suicidul e consecinta unei dumnezeiri autoproclamate, renuntare la incredere, la versiunea consolidata a sperantei. Desigur, problemele care duc la acest rezultat sunt mult mai practice si deseori, la prima vedere, dezgolite de orice continut profund. In spatele lor insa e mult mai mult de atat. O durere (reala sau inchipuita) permite dezvoltarea unei gandiri bazate pe negare. Astfel, chiar si valorile existente devin surse de nemultumire/frustrare, desi ele de fapt nu s-au schimbat.

Din cauza interpretarilor viciate plusul devine minus. O stare sufleteasca profund negativa arde tot in jurul sau si, asemenea unui virus, nu lasa nimic neatins. Daca in astfel de circumstante cei apropiati au atitudini distructive fata de persoana in cauza (de genul “Tu nu esti bun de nimic!” sau “Tu nu valorezi nimic!”) caderea in gol primeste impulsuri noi. As indrazni sa spun ca in functie de tipul de relationare o problema personala poate deveni una cu ramificatii sociale. Neputinta unuia are sanse sa se dezvolte intr-o neputinta colectiva…

Exista cineva care sa nu se fi gandit la sinucidere sau cel putin la un somn lung din care nimeni sa nu-l trezeasca? Poate ca da, dar multi au facut-o. Nici eu nu sunt o exceptie.

Oricum ar fi fost si oricum ar fi azi, e o zi noua, prima din restul vietii noastre, o noua sansa de a ne bucura de tot ce nu ne-am bucurat ieri!

…si, daca azi nu ti-a spus nimeni, o fac eu:

Esti o persoana speciala si avem nevoie de tine!

Foto: centrifuga*teatrante, sub licenta Creative Commons

Ce rezolvi?
Ce demonstrezi?…

Crezi ca pentru societate va conta gestul tau? Crezi ca vei deveni mai mult decat o cifra intr-o statistica?
Crezi ca lumea asta pragmatica are nevoie de “melodrama” unui anonim?
Crezi ca agitatia din jur se va opri macar pentru o clipa din cauza ta?
Crezi ca, undeva, ferita de ochii curiosilor neavizati, exista o Carte de Aur cu numele celor care au ales sa plece?
Crezi ca, undeva, exista o elita care priveste cu admiratie aceasta forma de renuntare?
Crezi ca, brusc, vei deveni faimos si mormantul tau nu va rezista sub greutatea coroanelor?
Crezi ca vei deveni un simbol? Un fel de Che Guevara sau John Lennon si chipul tau va ajunge pe tricouri?
Crezi ca scrisoarea ta de adio va misca munti si va fi o revelatie?
Crezi ca vei avea o reputatie post-mortem de invidiat?
Crezi ca in urma pasului facut se va rezolva macar una dintre problemele lumii?
Crezi ca, in afara de admiratia pentru luptatori, exista admiratie si pentru cei care evita lupta?
Crezi ca problemele tale sunt cele mai mari?
Crezi ca doar situatia ta pare fara iesire?
Crezi ca vei lasa ceva in urma ta, in afara de durerea cauzata celor apropiati?
Crezi ca din ochii maica-tii se vor usca vreodata lacrimile?
Crezi ca va veni ziua in care tatal tau, cel care in tine a vazut perpetuarea vietii, se va linisti?
Crezi ca sora ta/fratele tau va uita vreodata cum v-ati jucat impreuna in curtea casei in care ati copilarit?
Crezi ca suicidul e singura solutie pentru tine?
Crezi ca ai gasit drumul spre salvare?!…

M-am trezit cu aceste intrebari dupa ce am citit materialul despre Sergiu Comsa, studentul de la arhitectura care s-a aruncat de pe cladirea in care lucra. Nu am intentia sa minimalizez problemele altora, dar… imi pun intrebarea, ce rezolva suicidul? Cred ca nimic. Absolut nimic.

Mi se pare ca e un gest care, in loc sa elibereze, duce intr-o directie nedorita. E foarte posibil ca incheierea voluntara a socotelilor cu viata sa duca intr-un loc unde-i infinit mai greu decat aici, pe pamant…

Sergiu a lasat un bilet pe care a scris “un indemn pentru semeni”: “Nu va mai prostiti, si treziti-va, traiti si bucurati-va de imprejurimi, nu le distrugeti. Nu exista rai, nici iad, exista doar suflet. Simtiti-l!”

Nu exista?
Oare?…

Foto: practicalowl, sub licenta Creative Commons