In ultimul an am pierdut doua persoane dragi, ambele in jur de treizeci de ani. Experientele de acest gen schimba tot si nimic nu ramane cum a fost inainte. Nu-i nicio intelepciune filosofica in aceste constatari. Evenimentele de acest fel se deruleaza fara un fir logic transparent si lucrurile se intampla fara ca cineva sa fie intrebat despre ele…

Intrebarile “mari” devin actuale, chiar daca nu-i greu de inteles ca niciun posibil raspuns nu va schimba cursul istoriei proprii. Oare sunt si eu vizat? Oare cat timp mai am la dispozitie? Un an? Doi? Zece? Poate cincizeci?!

Pornind pe acest fir, as vrea sa te intreb ceva. Daca maine ai afla ca mai ai de trait, sa zicem, zece luni, ce ai face in timpul ramas? Pentru tine, care ar fi cel mai important lucru “de rezolvat”?

Intreb pentru ca mai am o intrebare:

Acum, cand toate-s in regula, te ocupi de “acel lucru”? Daca nu, de ce nu? In conditiile actuale e mai putin important?!

Foto: Andrea Kirkby, sub licenta Creative Commons

Niciodata nu mi-au placut urarile de sanatate, chiar daca am inteles rolul lor. Mi se parea ca nevoia de sanatate se subintelege si nu trebuie pusa-n cuvinte. Probabil ca asta-i perspectiva omului sanatos, perspectiva celui care prefera sa evite discutiile despre boli, iar cel care sufera din cauza lor se raporteaza diferit chiar si la o urare aparent banala.

Nu o data mi-am pus intrebarea de ce unii traiesc o viata intreaga fara sa aiba probleme majore, iar altii sufera din prima zi pana-n ultima? De ce unii se-mbolnavesc si ne parasesc prematur, la 20-30 de ani, iar altii ne sunt alaturi pana la varsta de 80-90 de ani?

Dincolo de mostenirea genetica, ce mecanism stabileste cine cat timp are la dispozitie si in ce conditii? Exista cauzalitate in povestea asta? Pe linie generationala exista un fir spiritual* care converteste neascultarea in suferinta?

Ca valoare umana si ca perspective de viata, care-i diferenta dintre o tanara de 31 de ani din Romania si Keith Richards? Ea proaspat casatorita, suflet bun, echilibrata, persoana placuta – el, “a former junkie“, un rock star care a gustat din toate nebuniile acestei lumi. El traieste, ea nu. De ce?!

Cine a fost sa-i viziteze pe copiii de la oncologie? Cine are puterea s-o faca? In ce fel li se poate vorbi despre Dumnezeu unui copil ros de cancer si parintilor lui? Unde-i intelepciunea pastorala in astfel de cazuri? Sunt preoti si pastori care se apropie de patul de moarte al unui copil de 3-4 ani ca sa-i vorbeasca despre viata? Unde-i puterea vindecatoare a lui Dumnezeu, care ar trebui sa se manifeste prin noi, ucenicii post-moderni?

De ce toate astea?!…

* Dupa ce l-a vindecat pe slabanogul de 38 de ani, Isus i-a spus: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau.” – Ioan 5, 14.

Foto: Michael Flick, sub licenta Creative Commons

Ce rezolvi?
Ce demonstrezi?…

Crezi ca pentru societate va conta gestul tau? Crezi ca vei deveni mai mult decat o cifra intr-o statistica?
Crezi ca lumea asta pragmatica are nevoie de “melodrama” unui anonim?
Crezi ca agitatia din jur se va opri macar pentru o clipa din cauza ta?
Crezi ca, undeva, ferita de ochii curiosilor neavizati, exista o Carte de Aur cu numele celor care au ales sa plece?
Crezi ca, undeva, exista o elita care priveste cu admiratie aceasta forma de renuntare?
Crezi ca, brusc, vei deveni faimos si mormantul tau nu va rezista sub greutatea coroanelor?
Crezi ca vei deveni un simbol? Un fel de Che Guevara sau John Lennon si chipul tau va ajunge pe tricouri?
Crezi ca scrisoarea ta de adio va misca munti si va fi o revelatie?
Crezi ca vei avea o reputatie post-mortem de invidiat?
Crezi ca in urma pasului facut se va rezolva macar una dintre problemele lumii?
Crezi ca, in afara de admiratia pentru luptatori, exista admiratie si pentru cei care evita lupta?
Crezi ca problemele tale sunt cele mai mari?
Crezi ca doar situatia ta pare fara iesire?
Crezi ca vei lasa ceva in urma ta, in afara de durerea cauzata celor apropiati?
Crezi ca din ochii maica-tii se vor usca vreodata lacrimile?
Crezi ca va veni ziua in care tatal tau, cel care in tine a vazut perpetuarea vietii, se va linisti?
Crezi ca sora ta/fratele tau va uita vreodata cum v-ati jucat impreuna in curtea casei in care ati copilarit?
Crezi ca suicidul e singura solutie pentru tine?
Crezi ca ai gasit drumul spre salvare?!…

M-am trezit cu aceste intrebari dupa ce am citit materialul despre Sergiu Comsa, studentul de la arhitectura care s-a aruncat de pe cladirea in care lucra. Nu am intentia sa minimalizez problemele altora, dar… imi pun intrebarea, ce rezolva suicidul? Cred ca nimic. Absolut nimic.

Mi se pare ca e un gest care, in loc sa elibereze, duce intr-o directie nedorita. E foarte posibil ca incheierea voluntara a socotelilor cu viata sa duca intr-un loc unde-i infinit mai greu decat aici, pe pamant…

Sergiu a lasat un bilet pe care a scris “un indemn pentru semeni”: “Nu va mai prostiti, si treziti-va, traiti si bucurati-va de imprejurimi, nu le distrugeti. Nu exista rai, nici iad, exista doar suflet. Simtiti-l!”

Nu exista?
Oare?…

Foto: practicalowl, sub licenta Creative Commons

Va fi o zi ca toate celelalte. Peste o saptamana sau peste patruzeci de ani… nu stiu si nici nu am voie sa stiu. Nimic nu va prevesti ceva extraordinar si, intr-un fel, nici nu va fi. Orele vor trece cu viteza cunoscuta, fara ezitare. Aerul va respira cum m-a obisnuit, la fel de greoi ca de obicei. Deasupra mea, acelasi gri prafuit…

Se va intampla pe neasteptate. Pentru a evita confruntarea, va alege un moment in care nu ma voi gandi la ea. Ma va atinge de undeva, de jos, si se va raspandi. Pornind din talpi spre partea superioara a corpului, caldura ei va trece prin fiecare dintre membre. Va fi botezul despartirii de tot ce am stiut despre viata, pana in acel moment.

Acea senzatie ma va opri si va stopa orice tentativa de miscare. La fel ca o mangaiere, ma va consola pentru recunoasterea momentului si va dizolva orice urma de gand panicard.
Va urma o perceptie confuza a simturilor si o imagine difuza despre control. Voi inceta a mai fi eu insumi si… voi inceta a mai fi.

Dar, in acest proces, va exista un moment care imi va permite sa vad prin ce am trecut. Va fi un montagne russe al imaginilor, fiecare cu substratul spiritual aferent. Va fi despartirea mea de mine, de faptele mele si de consecintele lor – revelatia suprema cu privire la ce a fost si ce va urma. Imi doresc un singur lucru. Imi doresc ca printre acele imagini despre urmarile deciziilor luate sa nu descopar niciuna care sa fi schimbat ireversibil vreo viata, in sens negativ. Nu poate fi altfel!

Imagine: istockphoto.com

Daca nu pot scrie de bine despre anul recent “stins”, merita s-o fac? Da, insa doar pentru ca experientele mele – la fel de (putin) importante ca si experientele altora… – sunt parte dintr-un puzzle construit din adevaruri purificatoare.

CINISM CONTRARIANT

2009 a fost anul care parea ca vine de niciunde si se indreapta spre nicaieri. Si-a indeplinit rolul cu un aer rece, distant si tacut. N-a fost receptiv la rugaciunile noastre* si ne-a aratat ca nu este nimic extraordinar in a ne ignora. Fara compasiune, la un moment dat, ne-a silit sa ne uitam in ochii unei realitati necunoscute, in ochii unui sir de intamplari parca absurde. Ne-am unit si am incercat sa ne impotrivim, dar… nimic. Sub forta unui cinism contrariant, privirile noastre au ramas tintuite catre pamant…

INUTILITATE

Sentimentul inutilitatii nu m-a lasat singur si nu mi-a permis sa ma bucur de solitudine. Rolul lui a fost, totusi, nuantat. Unele momente au adus satisfactii, dar ele nu s-au putut defini ca reusite. Cauzele sunt diverse, dar cea mai importanta a fost lipsa rezultatului. Nu vreau sa fiu mai concret… cel putin, nu acum…

Sentimentul de inutilitate si-a aratat coltii si in privinta evolutiei personale. Multe evenimente & activitati s-au consumat fara a lasa ceva consistent in urma.

O imagine recurenta: seara, dupa un concert, intr-un taxi, singur, stiind ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat nici in viata mea, nici in viata celor carora le-am cantat… stiind ca orele dinaintea somnului vor fi un spatiu perfect pentru ecoul unor sentimente imposibil de ignorat…

O NOUA PERSPECTIVA

Cand moartea trece pe langa tine la mica distanta, te atinge.
Pierderea suferita m-a schimbat si perspectivele s-au transformat. Nu-mi fac planuri si inteleg mai bine ca oricand inainte ca viata mea nu este in mainile mele.

Da, imi doresc unele lucruri, da, fac pasi in directiile respective, dar refuz sa fac planuri. Mi s-ar parea profund nepotrivit sa spun:

- in 2010 voi…
- in 2011 voi…
- in 2012 voi…

Ma rezum la nevoia de har.
E singura mea certitudine pentru 2010…

*familie

Foto: stockxpert.com