Bass player

Exista calitati care, cu trecerea timpului, par a deveni defecte. Sinceritatea e una dintre ele. Pornesti la drum invatand de la adultii apropiati ca nu-i voie sa minti si, la un moment dat, dupa ce te faci mare, alti adulti iti dau de inteles ca nu-i sanatos sa spui ce gandesti. Primii au fost parintii, iar cei din a doua categorie niste proaspat maturizati. E o situatie bizara pentru ca ti se cere ceva nefiresc.

In majoritatea cazurilor, comunicarea dintre adulti e un dialog din care nu intelegi mare lucru pentru ca… n-ai din ce sa intelegi mare lucru… Formule politicoase, diplomatie seaca si o mare doza de ipocrizie, la atat se rezuma. Exista o conventie nescrisa, tacita si unanim acceptata, ceva de genul “Tu nu-mi spui lucruri pe care n-as vrea sa le aud si eu nu-ti spun lucruri pe care n-ai vrea sa le auzi.” – din cate observ, functioneaza perfect.

La nivel practic, problema e ca nu uiti* cine cum s-a comportat cu tine cu 10-15 ani in urma si stii foarte bine cine ce parere a avut despre tine. E greu sa accepti (si sa intorci) un gest politicos de la un fost coleg de clasa, care timp de patru/opt/doispe ani nu te-a scos din “Fraiere!”… Evident, stii ca nu si-a schimbat parerea despre tine, doar si-a adaptat atitudinea la asteptarile sociale.

O alta problema-i ca se intampla ca nici dupa o discutie lunga sa nu stii cum stau lucrurile. Discuti cu cineva despre teme serioase care va privesc pe amandoi si te ridici de la masa ca dupa trei sute de vodca**, fara sa stii ce s-a intamplat cu tine in ultimele doua ore…

Sinceritatea incomodeaza si… incomodeaza rau! E ca si cum ai trece fraudulos frontiera si te-ai mira ca ai primit cateva gloante. De ce sa te miri? Nu numai ca aduci o stare de tensiune spunand lucruri pe care nimeni nu vrea sa le auda, dar si strici seara care, fara excesul tau de sinceriate, ar fi putut fi perfecta.

Poate ca asta-i motivul pentru care imi petrec singur serile…

*nu despre “a nu ierta” e vorba…
**nu consum…

Foto: Eva Funderburgh, sub licenta Creative Commons