Ioan 13, 34.

Adevarul este simplu si diferentele confesionale nu ar trebui sa ne impiedice sa-L intelegem si sa-L traim.”

Aveţi dreptate, desigur, dar nimeni nu recunoaşte bucuros că a uitat Dragostea, mai degrabă ne flatăm cu ideea că Dragostea pentru Dumnezeu aruncă “lumea” la capitolul mizerii ce trebuie evitate… Oricând se găseşte o explicaţie teologică pentru a nu fi buni samariteni, ci drepţi, devotaţi şi corecţi leviţi. Se înalţă totuşi rugăciuni pioase pentru sufletul păcătosului, urări de mult har, luminare de sus etc. — dar sentinţa rămâne, şi NU e a noastră, ci stă scrisă pentru cine vrea s-o vadă. Iar dacă Dumnezeu urăşte păcatul trebuie să-l urâm şi noi — mai avem mici probleme uneori să-l separăm pe păcătos de pe fundalul păcatului, ca să-l putem iubi, totuşi, eficient… Cred că adevărul este simplu până când trebuie să-L trăim aşa cum l-am înţeles “la rece” sau sub căldura harului, când ni se părea atât de clar, sau să-L înţelegem din nou, uneori diferit sau mai bogat, în chiar clipa în care ni se cere să-L trăim într-o situaţie nouă, complicată, încâlcită, care ne solicită o alegere rapidă sau delicată.

Îmi cer scuze anticipat pentru comentariul prea lung care urmează.

Va multumesc pentru comentariul consistent!

Nu ştiu dacă asta schimbă cu ceva datele problemei din punctul dumneavoastră de vedere, dar cred că “Un fir de iarbă” este un tânăr pastor baptist (îi ştiu şi numele, dar nu cred că are importanţă). Am adus această informaţie pe tapet nu pentru a vă tempera sau irita suplimentar reacţiile, ci pe post de introducere în problema tensiunilor din mediul evanghelic. Mărturisesc că nu înţeleg câteva lucruri în privinţa atmosferei generale, ilustrată şi aici.
Unul ar fi că, dacă prin definiţie spectrul evanghelic merge de la radicalism exclusivist până la biserica emergentă sau chiar cea episcopaliană , aş vedea justificarea indignării faţă de manifestările unei anumite părţi a spaţiului evanghelic doar în compania unei delimitări confesionale sau doctrinare ceva mai limpezi. În lipsa acestei delimitări, se lasă impresia că evanghelicii în general au nişte probleme “de caracter” deosebite faţă de restul creştinilor. În realitate, cred că în toate bisericile acest spectru există, iar radicalismul şi fundamentalismul nu sunt apanajul sau “blestemul” evanghelicilor, după cum nu este nici accentul opus, pe dragoste şi toleranţă. Pur şi simplu aceşti poli atrag sau resping mai vizibil în cazul lor. Categoria “evanghelici” fiind prea largă şi unitatea unor curente atât de diferite fiind mai mult definită prin contrastul cu bisericile tradiţionale, diferenţele de vederi dau senzaţia unei dezbinări permanente – dar în interiorul a ceva ce nu a fost unit decât foarte puţin timp după lansarea Reformei, desfăcându-se în toată bogăţia actuală de doctrine.

Dar pastori şi turme cu vederi asemănătoare lui Fir de iarbă sunt ceva absolut natural în baptism – a le critica din interiorul baptismului este un nonsens membral (criticul a greşit poate biserica şi ar trebui să aleagă alta), iar din interiorul evanghelismului critica nu prea se poate face fără a şubrezi inutil Sola Scriptura.

Inainte de teologie a existat Dragostea. Teologia este consecinta ei.
Orice discutie despre probleme doctrinare ar trebui subordonata acestei Iubiri. Daca pierdem din vedere Adevarul (esenta Evangheliei)… suntem pierduti.

Adevarul este simplu si diferentele confesionale nu ar trebui sa ne impiedice sa-L intelegem si sa-L traim.

În al doilea rând, plecând de la Sola Scriptura se ajunge, poate paradoxal, poate semnificativ pentru “adevărata” credinţă, la multe filoane evanghelice (iar asta nu e o critică!!!) în care persistă, ca în mai toate bisericile dealtfel, miza adevărului adevărat, unic, opus şi preferabil – rareori însă şi complementar – celorlalte “adevăruri” confesionale. Într-un astfel de mediu teologic şi de trăire creştină, sintagma “evanghelic” se află mai mereu în compania problemei “judecării” celor care nu sunt “cu adevărat evanghelici”, lucru care duce automat la o tensiune permanentă autoîntreţinută de necesitatea alegerii corecte. Nu această tensiune absolut necesară mi se pare problema, ci faptul că ea duce la negativitate, din cauză că foarte puţină lume sfârşeşte prin a-şi însuşi sau accepta (ca opţiune posibilă, validă dar nealeasă) măcar o parte din ideile celorlalţi. Foarte rar se spune “ai şi tu dreptate, dar eu aleg altceva – poate că greşesc, dar cred în gândirea şi opţiunea mea şi mi le asum”. Alegerea nu umbreşte absolutul adevărului, ci îl smereşte pe cel care-l caută – în absenţa postmodernă a revelaţiei directe şi a cunoaşterii infailibile.

“Eu cred ca…”, “In opinia mea…”, “Poate ca…” – ne lipsesc dilemele…

…aplicăm judecarea celorlalţi predilect faţă de a noastră înşine, în loc să o facem simultan şi cu disponibilitatea de a NE SCHIMBA în urma judecării.

Se intampla des, din pacate…

Am avut deseori ocazia să intru în conversație cu astfel de oameni și ca urmare să-i observ. Am sesizat anumite reminescențe medievale în gândirea lor. Folosind versete din mai multe locații și scoțându-le din context reușesc să acuze pe oricine… se transformă în „justițiari ai credinței”, în „apărătorii luminii”

Lipsa de educație și intoleranța contribuie substanțial în alimentarea unor astfel de comportamente. Și eu cred că a venit timpul să încetăm „crimele din casă” și să începem să aplicăm a 2-a cea mai importantă poruncă primită din partea lui Isus (oare am să fiu criticat pentru că am făcut o clasificare a poruncilor?) care spune să iubești pe aproapele tău cu toată inima ta și cu tot cugetul tău.

În anii petrecuți prin biserică am ajuns să fiu dezgustat de astfel de oameni și am ales să investesc resursele personale pentru capacitarea tinerilor din afara bisericii și am devenit activ în ONGsferă (Termen creat de mine care face referire la zona asociată a societății civile). Nu spun că am ales cea mai bună cale dar cel puțin aici nu sunt stigmatizat dacă am idei și sunt creativ ci sunt apreciat și recompensat, dacă citesc și îmi dezvolt competențele personale nu înseamnă că nu respect autoritatea.. în fine,

Domnule admin, nu pot decît să regret enorm lipsa dvs. de apetență pentru dialog.

Dialog poate exista doar atunci cand exista partener de dialog.

Astfel de postări (și de comentarii: la ce folos etichetarea Iarbă uscată?) nu îmi par a urmări vreo idee coerentă. Ce-aș vrea să mă înșel.

“iarba uscata” nu imi apartine – apare intr-un comment

Atunci cînd comentați critic la adresa altora, cu ce vă deosebiți de cei pe care îi criticați că critică?

Nu am criticat, doar am prezentat o extrema.

Cum tot spun de cîțiva ani: nu oricine poate spune orice oricum oricînd oriunde oricui.

Exact. Acesta este motivul pentru care mi-am exprimat parerea.

Va multumesc pentru mesaj!

Astfel de postări (și de comentarii: la ce folos etichetarea Iarbă uscată?) nu îmi par a urmări vreo idee coerentă. Ce-aș vrea să mă înșel.

(Atunci cînd comentați critic la adresa altora, cu ce vă deosebiți de cei pe care îi criticați că critică? – Aici este miza unei prezențe publice, cu un articol, o analiză, un pamflet, o caricatură sau alt vehicol de comunicare. Din punctul meu de vedere, ați ratat. Cum tot spun de cîțiva ani: nu oricine poate spune orice oricum oricînd oriunde oricui.)