What would a carnival without masks look like?
What would Heaven without angels look like?
What would a book without letters look like?
What would faith without belief look like?
What would the universe without Earth look like?
What would a desert without sand look like?

…and what would Christmas without love look like?
I wish you to love and to be loved.
If you feel unloved, please try love someone who feels the same way.

May God keep you away from troubled waters and have a blessed Christmas!

Image: istockphoto.com

In the last two-three years I’ve met many so-called prophecies about the end of the world. I came in contact with this subject through different writings, movies and unsolicited emails. All the amplified buzz made me conclude that there’s a tendency of frightening the masses, a global will for keeping people in fear…

At a certain point, in a discussion, Jesus told His disciples the followings: “…“It is not for you to know times or seasons which the Father has put in His own authority.” – Acts 1, 7*

Christ’s answer is comforting. There’s peace and wisdom in His Words. What’s outside of them…

Let me put it another way. I’m not interested in fits of mass hysteria and much less in the spirit behind them. I have a life to live, a future to welcome, so I have other concerns. The end of the world is not my business, even if I might witness it…

*New King James Version

Photo: cinemagogue.com

Even if there are more than two months left from 2010, in my opinion, “Wonder” is the album of the year in the Contemporary Christian Music niche. I always saw Michael W. Smith as the “right gentleman” of his musical field, dangerously close to perfection. During the last (almost) thirty years he did what the Christian community welcomed and, let’s face it, needed. In his praise and worship songs there were no controversial elements, neither musically, nor lyrically. He gave the audience what was right to be given…

The end of this September brought a major surprise, which might shake some preconceptions. His new album, “Wonder”, is beyond any prejudice and expectation, it’s a heart-warming glimpse of Heaven. The best part is that it shows a brand new Michael W. Smith, a much more sincer artist than ever before.

It seems to me that this record is like a final letter, a final good bye. The idea of the “final departure” (you may know it as “death”…) is there in many songs, in thematically close lyrical contexts.

At an intuitive level I would say that, this time, Michael put in balance the people’s expectations and his need for artistic intimacy and, knowing that time might not be generous with him, he went for the second option. This record was composed in the “key of freedom”, with a great passion for what we would call authentic. He’s talking about the most sensitive subjects with disarming ease, as if nothing else would matter apart from letting us know what he has to say…

Definitely, he has a lot to say and the way he communicates on “Wonder” is profoundly sublime. It’s a piece of Heaven. Go taste it!

HIGHLIGHT

“One more time”, track nr. 11, with a mindblowing refrain:

“This is what you’re made for
Standing in the downpour
Knowing that the sun will shine
Forget what lies behind you
Heaven walks beside you
You got to give it one more try”

Photo: www.michaelwsmith.com

The idea of “fearing the Lord” never sounded good to me. When I heard people speaking about it, I always thought about the coldest manifestations of religion, from walking on knees to the most severe forms of repentance.

The most interesting part is that fear itself doesn’t come from God:

“For God has not given us a spirit of fear, but of power and of love and of a sound mind.” – 2 Timothy 1, 7*

Then what is David talking about in Psalm 111, 10* where he’s saying that “The fear of the Lord is the beginning of wisdom…“?

I would say that David is talking about love. “What has love to do with fear?” you might ask…
It has. Just look back to your childhood and to the way you related to your father. If you were only thinking of doing some unallowed stuff, you knew that your father would find out and you would have to suffer the consequences. So, you had a healthy amount of (let’s dramatise and say) fear of your old man, but, at the same time, you loved him. He was the one who was always there and always wanted the best for you.

The same with God. From this perspective, everything is simple, clear and understandable. True love contains fear in order to protect you from harming yourself…

*New King James Version

Photo: Eduardo Maciel, under Creative Commons license

Niciodata nu mi-au placut urarile de sanatate, chiar daca am inteles rolul lor. Mi se parea ca nevoia de sanatate se subintelege si nu trebuie pusa-n cuvinte. Probabil ca asta-i perspectiva omului sanatos, perspectiva celui care prefera sa evite discutiile despre boli, iar cel care sufera din cauza lor se raporteaza diferit chiar si la o urare aparent banala.

Nu o data mi-am pus intrebarea de ce unii traiesc o viata intreaga fara sa aiba probleme majore, iar altii sufera din prima zi pana-n ultima? De ce unii se-mbolnavesc si ne parasesc prematur, la 20-30 de ani, iar altii ne sunt alaturi pana la varsta de 80-90 de ani?

Dincolo de mostenirea genetica, ce mecanism stabileste cine cat timp are la dispozitie si in ce conditii? Exista cauzalitate in povestea asta? Pe linie generationala exista un fir spiritual* care converteste neascultarea in suferinta?

Ca valoare umana si ca perspective de viata, care-i diferenta dintre o tanara de 31 de ani din Romania si Keith Richards? Ea proaspat casatorita, suflet bun, echilibrata, persoana placuta – el, “a former junkie“, un rock star care a gustat din toate nebuniile acestei lumi. El traieste, ea nu. De ce?!

Cine a fost sa-i viziteze pe copiii de la oncologie? Cine are puterea s-o faca? In ce fel li se poate vorbi despre Dumnezeu unui copil ros de cancer si parintilor lui? Unde-i intelepciunea pastorala in astfel de cazuri? Sunt preoti si pastori care se apropie de patul de moarte al unui copil de 3-4 ani ca sa-i vorbeasca despre viata? Unde-i puterea vindecatoare a lui Dumnezeu, care ar trebui sa se manifeste prin noi, ucenicii post-moderni?

De ce toate astea?!…

* Dupa ce l-a vindecat pe slabanogul de 38 de ani, Isus i-a spus: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se intample ceva mai rau.” – Ioan 5, 14.

Foto: Michael Flick, sub licenta Creative Commons

A trecut inca o saptamana si, pentru mine, a trecut cu bine. Simt nevoia sa ma opresc si “sa-mi ajustez profilul”, ca pe axa smerenie – aroganta sa fiu mai aproape de prima.

Cred ca-i momentul sa-I multumesc lui Dumnezeu pentru cateva “amanunte”:

1. am avut si in ultimele sapte zile un acoperis deasupra mea, liniste si pereti neincercati de ape,
2. am avut ce bea si ce manca dimineata, la pranz si seara,
3. am putut lucra, am avut inspiratie si s-au nascut niste lucruri interesante,
4. mi-am putut trai viata spirituala liber, fara sa fiu persecutat pentru credinta mea,
5. am putut exista fara sa fac greseli majore,
6. am reusit sa mai fac cativa pasi inspre implinirea unor vise,
7. am fost iubit si mi s-a permis sa iubesc

Sunt recunoscator pentru aceste lucruri si sper sa nu ma-ndepartez de esenta lor nici atunci cand nu ma gandesc la ele in acest fel…

Foto: Superrune, sub licenta Creative Commons

Ce rezolvi?
Ce demonstrezi?…

Crezi ca pentru societate va conta gestul tau? Crezi ca vei deveni mai mult decat o cifra intr-o statistica?
Crezi ca lumea asta pragmatica are nevoie de “melodrama” unui anonim?
Crezi ca agitatia din jur se va opri macar pentru o clipa din cauza ta?
Crezi ca, undeva, ferita de ochii curiosilor neavizati, exista o Carte de Aur cu numele celor care au ales sa plece?
Crezi ca, undeva, exista o elita care priveste cu admiratie aceasta forma de renuntare?
Crezi ca, brusc, vei deveni faimos si mormantul tau nu va rezista sub greutatea coroanelor?
Crezi ca vei deveni un simbol? Un fel de Che Guevara sau John Lennon si chipul tau va ajunge pe tricouri?
Crezi ca scrisoarea ta de adio va misca munti si va fi o revelatie?
Crezi ca vei avea o reputatie post-mortem de invidiat?
Crezi ca in urma pasului facut se va rezolva macar una dintre problemele lumii?
Crezi ca, in afara de admiratia pentru luptatori, exista admiratie si pentru cei care evita lupta?
Crezi ca problemele tale sunt cele mai mari?
Crezi ca doar situatia ta pare fara iesire?
Crezi ca vei lasa ceva in urma ta, in afara de durerea cauzata celor apropiati?
Crezi ca din ochii maica-tii se vor usca vreodata lacrimile?
Crezi ca va veni ziua in care tatal tau, cel care in tine a vazut perpetuarea vietii, se va linisti?
Crezi ca sora ta/fratele tau va uita vreodata cum v-ati jucat impreuna in curtea casei in care ati copilarit?
Crezi ca suicidul e singura solutie pentru tine?
Crezi ca ai gasit drumul spre salvare?!…

M-am trezit cu aceste intrebari dupa ce am citit materialul despre Sergiu Comsa, studentul de la arhitectura care s-a aruncat de pe cladirea in care lucra. Nu am intentia sa minimalizez problemele altora, dar… imi pun intrebarea, ce rezolva suicidul? Cred ca nimic. Absolut nimic.

Mi se pare ca e un gest care, in loc sa elibereze, duce intr-o directie nedorita. E foarte posibil ca incheierea voluntara a socotelilor cu viata sa duca intr-un loc unde-i infinit mai greu decat aici, pe pamant…

Sergiu a lasat un bilet pe care a scris “un indemn pentru semeni”: “Nu va mai prostiti, si treziti-va, traiti si bucurati-va de imprejurimi, nu le distrugeti. Nu exista rai, nici iad, exista doar suflet. Simtiti-l!”

Nu exista?
Oare?…

Foto: practicalowl, sub licenta Creative Commons

Iesi cu masina din oras si, apropiindu-te de portiunea unde soseaua aproape atinge raul, observi o silueta in apa. La-nceput nu esti sigur daca e “cineva” sau “ceva”, dar cu diminuarea distantei iti dai seama ca e un barbat, un barbat care gesticuleaza si pare sa spuna ceva. Prin miscarile largi, pline de patos, omul da senzatia ca-i sigur pe sine. Te-ntrebi instantaneu ce-i cu nebunul acela si de ce nu-l intreaba politia de sanatate. Sa te opresti si sa-l asculti nici nu poate fi vorba. Nu ai nici timp si nici nervi pentru nebuni.

Ce a functionat cu doua mii de ani in urma, e usor depasit. Ce a fost eficient pentru Ioan Botezatorul ar fi ridicol pentru un profet post-modern.

Oare cum s-ar descurca un Ioan Botezatorul 2.0 in 2010? Ce strategie de marketing ar aborda? Crestinii traditionalisti mi-ar raspunde ca Dumnezeu nu are nevoie de niciun plan din partea noastra, cu atat mai putin de unul de marketing, iar eu le-as raspunde ca acum Facebook e dumnezeu…

Adevarul e la mijloc. Dumnezeu nu ar fi substituit, dar canalele de comunicare ar fi usor diferite de cele prin care a fost anuntata venirea Mantuitorului. Ioan B. si-ar crea o pagina Facebook, una de Twitter si poate ca s-ar apuca si de blogging. Totusi, ar fi interesant de urmarit cum si-ar face prieteni pe ChipCarte si cum ar reusi sa convinga twitteristii preocupati de Tweet Meet-uri sa-l urmareasca?

Din moment ce ar fi trimis de Dumnezeu, sunt sigur ca misiunea lui nu s-ar impiedica de aspecte procedurale, chiar daca lipsa apei din online ar putea crea niste probleme…

Foto: picstout, sub licenta Creative Commons

In timp ce sus-pusii au pus la punct ultimele detalii legate de restructurarea cheltuielilor publice, eu m-am ocupat cu ceva mai putin ofensiv. Saptamana asta am inregistrat partile de bas pentru sapte piese dintre care sase vor fi incluse pe primul album de lauda si inchinare al Centrului Crestin Caleb.

Am lucrat cu Calin Ciupe*, dupa tobe, basul a fost al doilea instrument inregistrat. Urmeaza chitarele [da, asa-i corect...] s.a.m.d.

Suntem entuziasmati de material – parca se intampla ceva ce-si are originile dincolo de noi, ceva ce nu noi controlam…

Fragment [tobe & bas] din “Domnul Vietii” – compozitor: Nimrod Szedlacsek

Fragment [tobe & bas] din “A generation” [titlu de lucru] – compozitor: Nimrod Szedlacsek

*producator album C.C.C. [inregistrare, mixaj, masterizare & alte subtilitati...]

Va fi o zi ca toate celelalte. Peste o saptamana sau peste patruzeci de ani… nu stiu si nici nu am voie sa stiu. Nimic nu va prevesti ceva extraordinar si, intr-un fel, nici nu va fi. Orele vor trece cu viteza cunoscuta, fara ezitare. Aerul va respira cum m-a obisnuit, la fel de greoi ca de obicei. Deasupra mea, acelasi gri prafuit…

Se va intampla pe neasteptate. Pentru a evita confruntarea, va alege un moment in care nu ma voi gandi la ea. Ma va atinge de undeva, de jos, si se va raspandi. Pornind din talpi spre partea superioara a corpului, caldura ei va trece prin fiecare dintre membre. Va fi botezul despartirii de tot ce am stiut despre viata, pana in acel moment.

Acea senzatie ma va opri si va stopa orice tentativa de miscare. La fel ca o mangaiere, ma va consola pentru recunoasterea momentului si va dizolva orice urma de gand panicard.
Va urma o perceptie confuza a simturilor si o imagine difuza despre control. Voi inceta a mai fi eu insumi si… voi inceta a mai fi.

Dar, in acest proces, va exista un moment care imi va permite sa vad prin ce am trecut. Va fi un montagne russe al imaginilor, fiecare cu substratul spiritual aferent. Va fi despartirea mea de mine, de faptele mele si de consecintele lor – revelatia suprema cu privire la ce a fost si ce va urma. Imi doresc un singur lucru. Imi doresc ca printre acele imagini despre urmarile deciziilor luate sa nu descopar niciuna care sa fi schimbat ireversibil vreo viata, in sens negativ. Nu poate fi altfel!

Imagine: istockphoto.com