Bass player

Dupa ce iesim de pe drumul principal inspre Draconia, se deschide calea spre casa din padure. O poteca imbracata-n lemne aparent intamplator alese ne duce in adancul desenat de conifere. La un moment dat, lemnul de pe jos se sfarseste si poteca dispare. Senzatia lasata e de “loc neumblat”, dar nu este asa – pot fi observate urme de pasi, amprente impietrite de bocanci.

De aici incepe altceva. Doar cunoasterea locului poate arata drumul mai departe. Unii au crezut ca intuitia le va fi de ajuns, dar acei indivizi nu s-au mai intors. Nici macar trupurile lor n-au fost gasite; se pare ca padurea le-a inghitit. Se spune ca atunci cand li s-a vorbit despre “acele lucruri”, au trecut peste avertizarile batranilor cu un zambet cinic sau nici macar n-au stat sa le asculte, fiecare dupa felul propriu de ignoranta.

Marcaje nu sunt, iar de semne nici nu poate fi vorba. Verdele padurii e in permanenta verdele unui nou nascut si sterge marturia oricarei urme pe care ar fi vrut cineva s-o lase. Copacii au un comportament atipic, se tin creanga de creanga, ascunzand privirilor indiscrete lumea de dincolo de ei.

Pana acum, tot ce mi-am permis a fost sa parcurg poteca pana acolo unde se termina. Mai mult nu. Inaltimea brazilor si legatura intima dintre ei m-au oprit. Cel putin, acesta parea sa fie motivul… De nenumarate ori am stat in fata lor, dar n-am avut curaj sa intru. N-a fost vorba de frica, ci mai degraba de o retinere a carei motiv nu stiu. Senzatiile pozitive au fost marcante si indeajuns de puternice ca sa ma tina locului, chiar daca eu nu pe intuitie m-as fi bazat in parcurgerea drumului…

Foto: ChrisGoldNY, sub licenta Creative Commons